Stiam că trebuie să mă uit în oglinzile laterale, să nu dau peste cineva. În asemenea situatii unghiul mort e cu atât mai mare cu cât stai mai strâmb, cu cât esti mai nepregătit să mergi în marsarier. O altă problemă a mersului înapoi e că nu stii dacă nu cumva te întorci degeaba, căutând ceva ce nu e de fapt acolo. Riscul e chiar dublu când te gândesti că, dacă îti dai seama că ai mers în marsarier de pomană si decizi să te întorci înapoi din înapoi, s-ar putea să-ti pierzi si pozitia pe care o aveai când te-ai hotărât să dai în spate, asa nemultumitoare cum era.
Pentru mine totul a fost însă chiar mai complicat. Eu îmi doream să dau înapoi în timp. Nu tu oglinzi laterale, nu tu marcaje. Nu tu stradă. Un moonwalk pe marginea stâncii.
Am pierdut clipe pretioase, care mă purtau înainte, îndepărtându-mă. Am pierdut repere care m-ar fi putut ajuta. Le vedeam cum trec pe lângă mine, parcă întepenindu-mă, privindu-mă superior în timp ce ele mergeau în spate fată de mine.
Am trăit asa, pe înainte, multă vreme. Până într-o zi când m-am hotărât să merg cu spatele. Mi-a fost greu, nu mai făcusem asta niciodată. Ba chiar auzisem că nici nu se poate face.