Se mai aseza din când în când pe câte-o pătură de sinapse. Obosit, plictisit. „Unde e umed, acolo e nordul”. Apoi se ridica si-si relua plimbările în ture scurte, ca un peste prea mare într-un acvariu prea mic. Alteori încerca să se uite pe fereastră, cam înaltă însă pentru el. Se arcuia cât putea de tare si sărea de câteva ori la rând, sperând de fiecare dată să ajungă măcar un centimetru mai sus.
De partea cealaltă a omului o întrebare plutea prin aer. Pe spate, cu ochii în sus si mâinile sub cap, ca un turist pe litoral. Se bătuse deja fără vreun succes de câteva persoane si-acum era resemnată.
„Vine seara”, si-a zis după o vreme, „hai să mai fac o încercare”. Într-o secundă era în picioare si bătea din aripi repede de tot, uitându-se în stânga si-n dreapta după vreun cunoscut. La un moment dat ceva îi atrase atentia. Un om înalt, gândit, privea în gol, iar într-unul dintre ochii lui se vedea miscare. Apropiindu-se, întrebarea văzu atunci cum ceva mic si necunoscut face salturi sacadate în spatele retinei, din ce în ce mai înalte.
Fericit că si-a găsit întrebarea, răspunsul îsi încrucisa mâinile în aer de fiecare dată când era în vârful unei sărituri. Întrebarea, încântată si ea de descoperire, venea dând din aripi întocmai ca un câine din coadă. Atunci, privindu-se ochi în ochi prin ochii omului, s-au recunoscut.
În vremea asta, undeva mai jos, un alt răspuns ofta într-un colt de cameră. Era întuneric beznă si n-avea spatiu să se plimbe, nici ferestre până la care să se aburce. Acolo, în ventricul, singura lui sansă era să strige prin aortă, ca sângele să-i ducă vestea până departe.