Mi-au crescut de-atunci pletele si barba, aducand vesti si aducand porunci dinauntrul meu, ca dintr-un stramos.
De-atunci au crescut din mine, cu firele de par, generatii intregi, bunici care n-au vazut niciodata marea, soldati ucisi pe campul de lupta, oameni cu visele frante pe genunchii vremurilor. Au crescut incet, implacabil, asa cum voi creste si eu candva in barba fiului meu, sperand sa ma duca la mare si sa ma ia cu el in bataliile lui.
Prin barba si prin pletele mele au evadat in vremea asta din mine milioane de liliputani. Treziti de alarme violete de incendiu, s-au imbulzit de-atunci incoace prin porii mei ca sa caute scapare. Ajunsi la suprafata mea unii au sarit, sa atinga cerul, altii s-au aruncat, sa simta pamantul. Cei scapati necarbonizati de lumina lumii mi-au impietrit in par, grizonandu-l, si in barba, asprindu-mi-o.
Fiindca m-au parasit atatia oameni si fiindca atatia mi-au ramas incrustati in carne, fiindca m-au napadit stramosii, de la Adam la tatal meu, fiindca stiu ca intr-o zi voi creste in barba unui fiu, iata de ce eu, cel care am fost, si eu, cel de acum, suntem cei mai diferiti oameni de pe pamant.