Am bretooooon! Adică altul. Adică şi din asta am mai avut. Da’ mă plictiseam. Şi l-am tuns sub efectul pe care eu îl numesc “fascinaţia inexplicabilă a salonului”. Nu pot să rezist tentaţiei de a-mi petrece, măcar o dată la câteva luni, nişte ore bune în salonul micuţ şi, cum altfel, roz.
Fascinaţia salonului e mai mult de jumătate dată de fascinantele angajatele ale salonului. Nu am înţeles niciodată cum o coafeză poate rezista peste zece ore pe tocuri, cu zâmbetul pe buze, în timp ce tu vrei sa-ţi mai ia puţin de acolo, să-l filăm puţin şi acolo, de-astea.
Sunt fidelă de ani de zile aceluiaşi loc, un salon micuţ, de cartier, la mai puţin de un minut de casa mea. Nu întotdeauna ce fac ele acolo e cea mai strălucită treabă, deşi n-am avut niciodată surprize foarte neplăcute. Sunt fidelă pentru o treabă pe care o înţeleg doar femeile: pentru starea de spirit pe care o ai stând de vorbă cu acele femei despre care ştii totul, dar nu ştii nimic.
E la rang de ritual intratul în micuţa cameră de cosmetică şi am aceeaşi bucurie de a da peste doamna Cati, aproape o bătrânică, dar totalmente simpatică. Ştiu totul despre familia Mihaelei, de care sunt mândră şi pe care am urmărit-o cum s-a transformat dintr-o simplă coafeză de cartier într-un make-up artist care lucrează pentru un mare post TV şi căreia i se înroşeşte telefonul când e vorba de vreo nouă reclamă care trebuie filmată. Ţin legătura până şi cu fetele, puţine, care au plecat de aici în altă parte.
Da, toată treaba asta ţine de partea mai puţin profundă a femeii. De cea care alege culorile, forma, lungimea. De cea care se răsfaţă, care, pentru câteva ore, se rupe de orice altceva. Care trăncăne prostii şi comentează noua relaţie din presa tabloidă. E momentul în care femeia se dematerializează pentru un timp, doar pentru a se materializa ceva mai self-confident.
Deci, am breton :)