Ceea ce e indignant la început – povestea celor două fete, ce rămâne incompletă şi nu îţi permite să pricepi exact despre ce e vorba – se transformă, treptat, într-una dintre cele mai emoţionante creaţii franceze cu care mi-am răsfăţat mintea în ultimii ani. N-aş merge atât de departe să spun că mi-am răsfăţat ochii, pentru că, aviz amatorilor, din punct de vedere vizual, Martyrs rămâne unul dintre cele mai dure filme pe care le-am văzut.
Dacă dezamăgirea mea la Hostelurile lui Tarantino a fost nemărginită, la Martyrs m-am cutremurat. Asemănările dintre ele sunt meschine şi nu merită menţionate, mai ales când Hostel, atât primul, cât şi cel de-al doilea, sunt Zmeurile de Aur ale lui Tarantino, chiar şi numai ca producător executiv. Şi nu vorbesc doar de repulsia fizică la gândul că cele de pe ecran sunt pasibile de a se petrece în realitatea ta. Vorbesc despre o idee extrem de simplă, pe care Pascal Laugier, regizorul şi scenaristul filmului, a ştiut să o exploateze. Vorbesc de falsa impresie că, atunci când tot răul pare a se fi terminat, mai urmează ceva. Un alfel de rău decât cel fizic, răul psihic, neputinţa, alienarea, lipsa unui motiv. Subtitlitatea lui Laugier poate fi şi mai profundă, dacă ai chef să intri în detalii – uneori chiar biblice: jertfeşte ce ai mai scump şi o să dobândeşti ceea ce trebuie, aşa cum Avraam, în supremul act de credinţă, a acceptat să-şi jertfească fiul. Nu afli ce o face pe Mademoiselle să-şi tragă un glonţ în cap, iar de aici filmul capătă infinituri de scenarii.
Resemnarea lui Laugier se resemnează ea însăşi în faţa naturii umane. “Omul: Complexitatea şi simplitatea speciei umane”. Aşa îmi imaginez că s-ar fi numit teza de doctorat a lui Laugier dacă nu ar fi ales cinematografia. De un vizual şocant, Martyrs impresionează prin jocul actorilor. Am remarcat-o pe Morjana Alaoui, care m-a făcut să uit de câteva ori că mă uit, totuşi, la un film.
Depresiv, revoltător, parcă un Palahniuk pe sticlă, o oră de gore şi 30 de minute de tâlc. Doar pentru amatorii genului.