Una grea, intepatoare, cu sunete de ciori croncanind si cu flashback-uri infipte intr-o realitate prea cruda sa fie a mea, a noastra, o realitate de acum cativa ani. Din iarna asta, imi amintesc fiecare scrasnet pe zapada, fiecare pas de dus si fiecare pas de intors. Fiecare opt si fiecare sase, fiecare grad sub zero si fiecare dintre replicile taioase.
Imi amintesc mainile crapate, care nu se vindeca iarna, orice le-as face, ca si cand pielea ar incerca sa se revolte, intr-un tipat surd, de carne plesninda. Imi amintesc curentul si scarile, nervii si literele. Fiecare, una cate una, reinventata, in fiecare zi intr-o alta combinatie.
Imi amintesc Craciunul, dar nu si darurile. Doar oamenii, sufletele, unele prietene, altele pozand in prietene, unele la telefon. Si cainele de pe scara blocului, care a mai castigat cinci kilograme, iar acum nu se mai poate misca.
Mi-o amintesc pe mama, uneori clar, alteori vag. Imaginea ei langa pomul de Craciun interfereaza cu o terapie intensiva, cu drene si cu cimentul de un mozaic rece ca rasuflarea unei ciori intr-o dimineata, cand termometrul nu mai intelege de ce nu poate cobori mai jos.
Nu stiu ce cauta paharele de la Ikea aici, dar sunt. Albastre, cu testoase dintr-o lume paralela, din lumea Absolut, in care absolutul e dat de sinceritate. Da, da, aia de la 16 ani. Aceeasi, peste 13 ani, mereu cu o alta forma.
Nu-mi amintesc de mine. Aud My guitar gently weeps, dar nu vad. Il aud pe Frankie, Fly Me To The Moon imi rasuna in timpane, insa eu nu-s. Niciunde. Pe Magheru, un varf de ac strapunge. Trezirea la realitate dureaza o ora. Mi-e dor de ea, prea dor.