În care este vorba, cum spuneam mai sus, despre cercei. Azi a fost shopping spree la cercei. Am nimerit, absolut întâmpător, într-un magazin de bijuterii. Şi am stat, şi am stat şi am căutat, am comparat, am probat, am scormonit prin sutele de perechi, am pus unii la loc, i-am înlocuit cu alţii. Pur şi simplu nu mă puteam abţine. Deşi sunt adepta cerceilor cât mai simpli, de preferat două pietricele minuscule, simt, o dată la un an, doi, nevoia să mă răsfăţ cu perechi de cercei baroco-imenso-atârnători. Care sfărşesc, invariabil, printr-o cutie, uitaţi definitiv, sau pe la vreo prietenă căreia i-au plăcut.
Prin urmare, replica “Dragule, intru şi eu un minut să mă uit la cercei” s-a tot transformat în “Mai stau puţin”, “Du-te şi fumează o ţigară, termin imediat”. Ar fi putut dragul să cumpere tot hipermarketul (magazinul cu bijuterii se afla în galeria comercială a unui hipermarket) şi eu tot n-aş fi terminat.
Nu ştiu ce gândesc bărbaţii în momentele în care femeile se transformă în vrăbii autentice şi se reped acolo unde e mai colorat. Există mai multe categorii de bărbaţi: cei cu negarea totală – “Dragă, te aştept afară”, cei care vor să scape cât mai elegant – “Dragă, ştii că-ţi stă bine cu orice” şi victimele – “Nu vrei să încerci şi pe roşu? Am văzut eu undeva. Stai că mă duc să-i caut şi ţi-i aduc”.
Bineînţeles, victimele, adică pricepuţii, sunt preferatele mele. Nu ştiu dacă răbdarea lor în faţa pogoanelor presărate cu haine, cercei, genţi, pantofi, cosmetice, vine din dragoste sau dintr-un simţ estetic acut. Sau din amândouă. Tare aş vrea să ştiu. Cert e că, pe lângă faptul că sunt de un milion de ori mai buni ca noi la (atenţie, urmează o enumerare; feministele sunt sfătuite fie să închidă pc-ul, fie să aibă lângă ele cutia de distonocalm): bucătărie, şofat, aviaţie, fotbal, tind să cred că pot fi mai buni decât la noi chiar şi la shopping. Rareori am văzut bărbaţi care să se arunce cu capul înainte atunci când cumpără ceva. Sunt selectivi, probează încet, se uită atent la toate detaliile, la compoziţie, la croială, vorbesc cu vânzătoarele, cer sfaturi, păreri, de parcă ar cumpăra o afacere, nu o pereche de pantaloni.
Iar dacă, pe deasupra, masculul mai e şi olecuţă priceput la culori (şi nu doar ştie ce e fucsia, îţi mai spune şi codul de culoare), atunci ai cel mai tare consilier de shopping.
A rezistat cu stoicism 45 de minute petrecute in trei metri pătraţi de magazin “îmbrăcat” în zorzoane, în care roiau tot felul de femei, fiecare, bineînţeles, căutând altceva. Am primit toate sfaturile de care aveam nevoie, am încercat şi din ăia, şi din ceilalţi şi, în final, am plecat cu cinci perechi. Başca faptul că era zi de reduceri. Cu o singură pereche nu am căzut de acord: “Arată ca nişte piuneze”, “Da, ştiu, da-i cumpăr!”. Bineînţeles, chinul dimineţilor va creşte proporţional cu numărul de perechi cumpărate. Voi gravita în jurul lor răscolind dulapul ca să “asortez nuanţele”.
Deh, femeile astea…